Fata din Zlataust de Ionel Teodoreanu, impresii

In primul capitol cartea iti da oarecum o senzatie de ameateala, deoarece nu face altceva decat sa prezinte o seama de personaje-savuroase de altfel si foarte bine conturate.
Insa informatiile vin atat de rapid, incat la un moment dat nu mai sti „care este si ce face” : „Vipera -cu-fas”, DDSB, Margareta Enasoiu etc.

La un moment dat chiar iti zboara prin cap gandul ca poate este o carte..plicticoasa, citesti fara prea mare tragere de inima si parca nu intelegi de ce autorul tot „pomeneste” de… eleva Enachescu.

In capitolul II incep „umbrele”-nebunia, umbre reprezentate de niste scrisori anonime care sunt trimise tuturor personajelor implicate in poveste.
Apoi cartea incepe sa curga, se citeste singura dintr-o respiratie.

Cartea prezinta la nivel global setea de sange a multimii, atrocitatile de care este capabila, cruzimea, rautatea, cautarea unui „Isus” pe care sa-l sacrifice.
La nivel individual reprezinta omul-cu rai si iad, femeia fie cu piele alba si puritate de fecioara
, fie cu fusta rosie precum pacatul -Delia versus „Fata din Zalatust”.

Autoritatile ne sunt prezentate intr- un tablou trist, dezolant al superficialitatii frapante, al unei „subtilitati” de copite de fier.

Cei care infiereaza victima nevinovata se fac toti vinovati de pacatele de care o acuza, singura ea, victima, isi „schioapata” nevinovatia cu modestie si nu este in stare sa se apere.

Intalnim si portretul trist al unui tata care este de fapt copil, in sensul ca nu stie sa-si apere-ocroteasca fiica , pentru ca are de fapt el nevoie sa fie copil si are nevoie de ocrotirea fiicei lui.
O bunica aspra si dura, care se asculta „gura lumii”, crucificandu-si fara drept de apel nepoata.

Intalnim in carte umbre chinezesti , sange nevinovat, pasiuni de-a dreptul nebunesti, banuieli, intrigi, viol, rastigniri, calomnii, indiferenta, lacrimi, saracie, opulenta, dedublari, abuzuri, „oglinzi”,cirese dulci, cirese amare, nuci verzi -nuci amare… precum si ura si iubirea duse la extrem de o minte diabolica .
Dar mai presus de toate intalnim „miei”..miei albi imaculati,schiopi.. inocenti dusi la sacrificat sub privirile inspumate ale multimii, care ii atarna in carlige de ura si indiferenta, in timp ce adevaratii vinovati sunt gratiati, achitati, considerati eroi.

In ansamblu cartea arata cum o minte bonlava ( si fara Dumnezeu) dar ascutita , diabolica poate prin comploturi nebunesti- nascute dintr-o pasiune bonlava- sa distruga viata unei fete inocente care de abia a deschis ochii in lume.
Cum ii este furata de fapt inocenta, cum ii este crucificat sufletul.:

„Te urăsc cu puterea lui Eminescu de-a iubi”.

„Vorbele sunt făcute pentru minciună. Adevărul tace.”

„Viaţa mea începe cu numele ei, ca o albină născută într-o floare. Câtă otravă e în miere”.

„Numai pe mine ai să mă iubeşti. Şi n-ai să ştii niciodată pe cine iubeşti. Asta-ţi va fi pedeapsa. Îţi voi fura sufletul, lăsând celorlaţi numai umbra sufletului tău. Dar chiar sufletul tău e o umbră şi luându-ţi-o, nici eu nu mai am nimic.”

„Am toate luminile întunericului. Cum vreţi să luptaţi cu mine? Piesele de şah nu se pot opune jucătorului..”.

(Nu intru mai mult in amanunte- importante de altfel, fiindca nu vreau sa spulber misterul pentru cei care vor sa citeasca romanul.)

Gasim in carte „vorbe de duh” suficiente cat sa umpli un carnetel 🙂 si metafore..atat de simple , uimitor de profunde si atat de… firesti, incat nu poti sa nu exclami:

„Cum de nu m-am gandit la asta!!”

Aceasta carte este o lectie de viata, o oglinda daca vreti, in care ne putem privi in particular sau la nivel de multime.
O oglinda care ne ajuta sa ne cunoastem si sa ne intelegem mai bine , sa ne analizam si sa ne „resetam ” comportamentul – asa cum ai aranja pe trup hainele pana se aseaza in pozitia „corecta”.

Credinta isi intinde aripile periodic intre randurile cartii, ca un fir de care sa te agati, ca o cale de urmat.
Dumnezeu este un laitmotiv cu siguranta, iar inocenta eroinei este pusa in antiteza cu furia si cruzimea multimii:
„-Vezi tu Delia, un zmeu ridicat de mana copiilor este mai aproape de Dumnezeu decat o biserica ridicata de mana oamenilor”

(Cartea este cu singuranta demna de numele lui Ionel Teodoreanu, demna de „JUNIMEA”, cu toata ce nu a fost prea bine primita de criticii timpului .
Singura „recunoastere” a venit din Franta unde a primit premiul „Femina”, dar in schimb, a fost epuizata rapid din librarii, citita cu aviditate de public, devorata.)